D |
acia era în antichitate ţara locuită de geto-daci, care erau împărţiţi într-un număr mai mare de state şi ocupau un teritoriu cuprins între: râul Tisa (vest), râul Nistru şi Marea Neagră (est), Dunăre (sud) şi Carpaţii Păduroşi (nord). În anumite părţi chiar depăşeau aceste hotare: spre est peste Nistru, "înaintând până spre Bug ", iar spre vest, "ajunseră până la Dunărea panonică".
Statul centralizat dac s-a aflat la apogeul puterii sale sub regele Decebal. Desi mai restrâns ca arie geografică decât teritoriul stăpânit de regele Burebista (82-44 î.Hr.) - cuprinzând Transilvania, Banatul, Oltenia, centrul si sudul Moldovei, noul stat era mai puternic si mai bine organizat. Limitele statului dac in timpul lui Burebista (82-44 î.Hr.) au fost: în nord, Carpaţii Pădurosi; în est, Pontul Euxin; în sud, munţii Haemus (Munţii Balcani); în vest, Dunărea Mijlocie. Progresele înregistrate în acest timp de societatea dacică erau multiple si importante: o populație numeroasă si grupată în jurul multor dave în care pulsa o vie activitate economică, legături comerciale cu lumea greco-romană, o cultură înfloritoare cu puternice elemente originale.
În afară de trei mici inscripţii pe vase, descoperite de-a lungul timpului la Sarmizegetusa, Buridava şi Cârlomăneşti, dacii nu ne-au lăsat alte mărturii ale unei culturi scrise. „Depindem de scriitori străini – greci sau latini –, care, de foarte multe ori, povestesc la mâna a doua, trecând o ştire din aproape în aproape. De aici, inevitabilele exagerări, care ţin de o anumită filozofie a scriitorului grec sau latin: ideea că «barbarul», tocmai pentru că e «barbar», ar fi fost pur, cinstit, în opoziţie cu lumea civilizată, care ar fi fost coruptă, sortită decăderii” – spune Babeş.
Nu se poate însă pune la indoială războiul în sine dintre Dromichaites şi Lisimah, soldat cu victoria primului. În ciuda acestei victorii, bilanţul politico-militar al geto-dacilor în secolele VI-III î.Hr. e mai degrabă negativ. Izvoarele istorice îi înfăţişează împotrivindu-se şi fiind înfrânţi cu uşurinţă de perşii lui Darius I sau de macedonenii lui Alexandru cel Mare. Situaţia se schimbă începând cu Burebista, întemeietorul primului mare regat al geţilor şi dacilor. Ajuns rege cândva în jurul anului 80 î.Hr., Burebista, secundat de marele preot Deceneu, a reuşit să supună pentru o vreme mai toate triburile geto-dace. În numai câţiva ani, cu arma sau cu vorba, a creat o împărăţie formidabilă, care se întindea, aşa cum am precizat şi în partea de început a acestui capitol, de la Dunărea Mijlocie şi Morava, în vest, la Munţii Balcani, în sud, Marea Neagră şi Bug, la răsărit, şi Carpaţii nordici, la nord. „Ajungând în fruntea neamului său, care era istovit de războaie dese – scrie Strabo[1]–, Burebista, bărbat get, l-a înalţat atât prin exerciţii, cumpătare şi ascultare de porunci, încât, în câţiva ani, a făurit o megale arhe (mare stăpânire) şi a supus geţilor cea mai mare parte din populaţiile vecine.”. La scurt timp după asasinarea lui Cezar, marele său rival de la Roma, Burebista a pierit într-un complot al nobililor.
Capitolul II - Armata dacică
A |
rmata a fost unul din domeniile în care dacii excelau. Ei tot timpul au constituit o forţă armată care trebuia luată în calcul de toţi vecinii inclusiv de Imperiul Roman, aşa cum recunoaşte Lucanus în Pharsalia: „Feriţi-ne, zei cereşti, că printr-un dezastru care i-ar pune în mişcare pe daci şi pe geţi, Roma să cadă, iar eu să mai rămân teafăr”.
Principalul avantaj al soldaţilor geto-daci era credinţa care-i făcea să lupte fără frică de moarte, ei murind cu zâmbetul şi numele lui Zamolxis[2] pe buze. Dar puterea militară nu putea exista doar prin credinţă, dacii aveau tactici de luptă care destabilizau echilibrul luptei şi reuşeau să împartă forţele armatei adverse astfel încât să-i poată face faţă, armele nu erau deosebite dar falxurile au determinat schimbarea caschetelor din armată romană, numărul soldaţilor nu putea fi comparat cu cel al armatelor macedoneene sau romane, dar destul de mare să formeze un centru de putere armată în lumea antică.
Politica regilor daci impunea în general o atitudine defensivă, dar sunt numeroase exemplele de incursiuni incisive ale armatei dacice în teritorii străine cu scopul de a slăbi puncte de frontieră în principiu cu Imperiul Roman. În luptă procedeul tactic de bază este ordinea de bătaie în unghi ascuţit, pentru a străpunge mai uşor liniile inamice, precum şi atacul dintr-o poziţie care expune flancurile armatei adverse. În luptele defensive, dacii preferau lupta de gherilă care obosea armata adversă până la bătălia decisivă, în plus obiceiul păstrat până târziu în Ţările Române de a pârjoli lanurile din faţă duşmanului şi a otrăvi fântânile, pentru a reduce resursele alimentare ale inamicului. De asemenea se foloseau tactici de intimidare a duşmanului (scrisori de ameninţare) precum şi de inducere în eroare (se spune că Decebal a tăiat la liziera unei păduri arborii de statura unui om şi îmbrăcându-i în haine "a creat" o armată numeroasă). Nici de tentativele de asasinat nu sunt străini regii daci. În ultimă instanţă cetăţile, refugiile supreme, erau astfel construite încât "geţii erau invulnerabili" (Sidonius Appolinaris[3]).
Numărul armatei cu excepţia perioadei în care a domnit Burebista a fost în jurul cifrei de 50.000 de soldaţi. Înainte de Burebista ştim de la Arrian că imediat după sosirea lui Alexandru Macedon la Dunăre, pe malul nordic al fluviului şi-a făcut apariţia în scurt timp o armată (probabil cea permanentă a tribului care domină în acele regiuni) alcătuită din circa 4000 de călăreţi şi 10000 de pedestraşi. În această perioadă când nu exista o uniune de triburi, o armată e 15.000 de soldaţi a unui singur trib, era un lucru de remarcat. Odată cu făurirea marelui regat, Burebista putea să ridice în caz de război o armată de 200.000 de soldaţi aşa cum ne spune Strabon. Pe vremea lui Decebal numărul soldaţilor din armată a scăzut la 100.000 şi în primul război din 101-102 en, o armată romană de 150.000 de soldaţi, specializată în cuceriri nu a reuşit să înfrângă armata dacică. În al doilea război cu forţe sporite, chiar ajunsă la Sarmizegetusa, capitala Daciei nu a reuşit să f ie învinsă decât prin trădare, fiind lăsată fără conductele de alimentare cu apă.
Dacii trăind la graniţă cu cel mai mare Imperiu al antichităţii, într-un spaţiu geografic aflat la intersecţia traseelor triburilor migratoare, şi după un mod de viaţă mereu în contact cu animalele sălbatice îi îndreptăţeau pe Dio Chrysostomul să spună "acolo la ei [geţi] puteai să vezi peste tot săbii, platoşe, lănci, peste tot cai, peste tot arme, peste tot oameni înarmaţi" şi pe Lucian "de câte ori am privit ţara geţilor, i-am văzut războindu-se".
Capitolul III - Organizare socială
ine au fost dacii? Parte a vastei populaţii indoeuropene, mai târziu tracii care au rămas în spaţiul carpato-danubiano-pontic şi-au luat numele de daci ori de la presupusul dar neatestatul cuvânt "daca" (pumnalul dacic) ori dintr-un cuvânt asemănător cu frigianul "doas" (lup), în antichitate obişnuindu-se ca triburile să-şi ia numele armei specifice sau al animalului totemic (stindardul dacic fiind capul de lup cu trup de blaur). Părerile sunt împărţite. Cert este că deşi erau un popor unitar lingvistic şi din punct de vedere al obiceiurilor, aşa cum ne transmit autorii antici, triburile din Câmpia Munteniei îşi spuneau ,,geţi” iar cei din interiorul arcului carpatic îşi spuneau ,,daci”. Teoria care se vehiculează în cercurile de istorici, spune că denumirile celor două grupări de triburi au rămas de la cele mai puternice triburi din fiecare zonă mai sus menţionate.
Geto-dacii după cum se poate urmări din izvoarele antice, erau asemănaţi cu popoarele nordice. Ei erau tipul clasic arian-blond: părul blond-roşcat, ,,pielea rece şi umedă şi din această pricină moale, albă şi fără păr” (Galenus[4]), ochii albaştri-verzi. Bărbaţii (toţi care apar în basoreliefuri, picturi sau statui) aveau părul până aproape de umeri cu breton, bărba deseori frumos aranjată cu foarfecele, înalţi şi puternici. Femeile dace nu sunt prezentate într-o formă idealizată pe monumente, erau foarte frumoase, înalte, zvelte, cu feţe expresive, cu părul pieptănat pe frunte, prins în coc şi cărare pe mijloc.
Îmbrăcămintea ca şi înfăţişarea, era aceeaşi la marea majoritate a populaţiei, indiferent de clasă socială sau regiunea teritorială. Bărbaţii aveau iţari de cămaşă până la genunchi, crăpată pe margini în dreptul coapselor, prinse la mijloc cel mai adesea cu un brâu subţire, rareori cu brâu lat de piele sau stofă groasă. Iţarii erau de două tipuri: cei largi din material mai subţire strînşi în jurul gleznelor, şi cei strânşi pe picior din lâna mai groasă. Mulţi daci, mai ales nobilii, purtau o manta prinsă cu o fibulă pe umăr, având pentru vreme rea o glugă. Rareori purtau o haină cu mâneci şi creţuri. Iarna sumanele nu prea lungi, de lâna miţoasă de oaie, cum poarta ciobanii din ziua de azi, îi apărau de frig. Încălţările erau alcătuite exclusiv din opinci majoritatea din piele, puţine din pâslă, iarna cu cioareci groşi de lâna. Pentru înaintarea uşoară pe gheaţă, li se adăugau "ghearele de pisică" iar la călăreţi pinteni de fier. Dar vara, mai ales la câmpie cei mai mulţi daci se poate să fi umblat desculţi. Exclusiv pentru nobili erau căciuliţele care le indica rangul, cele pentru vară erau făcute din pânză de in iar cele pentru iarnă din lâna, uneori din blană de oaie întoarsă cu părul în interior. Femeile, aveau purtau o cămaşa încreţita la gât, cu mâneci scurte, şi o fustă, uneori o catrinţă. Unele femei purtau şi basma.
Statul dac nu corespundea tiparului vremii. În acea vreme era în vigoare orânduirea sclavagistă. Dacii nu erau organizaţi în acest mod dar nici nu rămăseseră la orânduirea gentilică fiind mult mai dezvoltaţi, ei fiind organizaţi după acelaşi model ca şi cel cunoscut în literatura de specialitate sub denumirea de ,,mod de producţie asiatic”. Formaţiunea socială existentă în Dacia nu este comuna primitivă deoarece legăturile dintre membrii obştii nu se bazează pe legături de rudenie ci nemijlocit pe cerinţele economice de vecinătate. Nu erau organizaţi după modelul statului sclavagist deşi se cunosc cazuri de sclavagism, dar acestea nu formează un fenomen social. Un exemplu celebru este sclavul lui Decebal, Bicilis, care a trădat conducerea dacă, dezvăluind romanilor locul unde îşi ascunsese regalitatea bogăţiile şi care au restaurat situaţia financiară precară a Imperiului Roman. Nu se poate vorbi de feudalism deoarece în Dacia forma de proprietate este obştea sătească care nu exclude însă forma de proprietate privată, pământurile în speţă (dacii fiind un popor agricultor) nu erau propritatea exclusivă a regelui sau a nobililor. În regimul de stat dacic întâlnim impozitele (în natură), muncile obşteşti (în oaste, la construcţia cetăţilor sau pentru asigurarea continuităţii producţiei) şi războaiele (jafurile externe cu exclusivul scop de a destabiliza puterea romană la sudul Dunării sau cuceriri în teritoriile locuite de daci dar sub stăpânirea altor popoare pentru întărirea puterii interne).
Formaţiunea socială dacică nu constituie o treaptă intermediară între comuna primitivă şi sclavagism ori feudalism. Ea este o formaţiune de sine stătătoare ce se caracterizează prin existenţa claselor sociale, a contradicţiilor dintre ele.
Clasele sociale din Dacia erau trei: nobilimea, preoţimea şi oamenii de rând. Nobilimea, clasa care se afla la conducere, este cunoscută sub denumirea de tarabostesi (cuvânt dacic) iar mai târziu sub denumirea pileaţi (cei care purtau pilleum la autorii latini) şi recunoscută după celebrul pilleum.
Societatea dacică era organizată pe clanuri, familia având continuitate în cele mai diverse domenii, inclusiv în succesiunea la conducere. Această succesiune însă la daci era una de tip agnatic, adică tatălui nu îi urmă pe tron fiul ci fratele său sau un nepot de unchi (de exemplu la conducerea Daciei sau succedat Scorilo, Duras «fratele lui Scorilo» şi Decebal «fiul lui Scorilo») în ipoteza necuceririi de către romani a Daciei la conducerea ţării nu ar fi urmat fiul lui Decebal ci fratele acestuia, Diegis. Preoţii erau o clasă aparte. Şi din această clasă erau oameni înstăriţi care se aflau în funcţii de conducere, unii ocupând chiar postul de vicerege (de exemplu Deceneu pe vremea lui Burebista şi Vezina pe vremea lui Decebal). Dar existau şi preoţi care nu aveau proprietăţi (cum sunt medicii care umblau prin străinătate sau asceţii). Oricare ar fi fost averea lor, aceşti oameni erau mai mult decât respectaţi ajungeau să fie veneraţi (aşa cu s-a întâmplat cu însuşi Zamolxe sau la o scară mai mică preotul Deceneu). A treia clasă socială, oamenii de rând, cunoscuţi sub denumirea de comaţi (pletoşi în latină) deoarece aceştia nu purtau căciuliţă pe cap astfel văzându-li-se părul bogat.
Izvoarele istorice sunt în număr mic, destule pentru a face un tablou destul de complet al vieţii în Dacia, destul de puţine pentru a lasă loc la multe întrebări fără răspuns, dar pentru a caracteriza poporul dac este de ajuns citatul lui Herodot: „dacii sunt cei mai viteji şi mai drepţi dintre traci”.
Dacii aveau o preferinţă pentru construcţia davelor: margine de terasă, izolată printr-un şanţ adânc, rar amenajat, cu vedere asupra terenului larg, lânga un curs de râu mare. Aşezate la 30–50 kilometrii una de alta davele erau reşedinţe tribale. Fiecare avea o rază de dominare şi de acţiune, fiind centre de producţie, de cult, de viaţă socială şi comerţ.
Capitolul IV - Religia dacilor
D |
acii obţinuseră deja un grad înalt de civilizaţie până să ia pentru prima dată contact cu romanii. Ei credeau în nemurirea sufletului şi considerau moartea ca o simplă schimbare de ţară. Conducătorul preoţilor avea o poziţie importantă ca reprezentant al zeităţii supreme, Zamolxis/Zalmoxis/Zalmoksha, pe pământ, fiind de asemena şi sfătuitorul regelui.Criton (doctorul lui Traian) în Getica a spus că „Regii geţi au impus frică de zei şi concordie prin abilităşi şi magie, bucurându-se astfel de un statut înalt”. Co-guvernarea preot-rege în Dacia (regele fiind în cele din urmă, mult mai puternic) este similară cu relaţia Enaree-rege (la sciţi), druid-rege (la celţi) şi chakravartin-yogin (în India), urmând astfel un model comun în nordul Eurasiei al acelor vremuri.
În afară de Zamolxis/Zalmoxis (numit şi Gebeleizis de către unii dintre ei), dacii mai credeau şi în alte zeităţi, Derzelas şi Bendis, cu toate că existenţa lor nu a fost confirmată prin surse de natură arheologică.
Capitolul V - Limba dacilor
G |
eto-daca este o limbă indo-europeană, aparţinând limbilor tracice şi fiind astfel înrudită cu limba ilirilor. Ea a fost încadrată convenţional în grupa satem, conform acestei încadrări, ea înrudindu-se cu limba vechilor locuitori baltici şi cu idiomurile slave, dar, mai mult, cu limba iraniano-persană şi cu cea iraniano-scitică, precum şi cu sanscrita.
Capitolul VI - Cucerirea Daciei
D |
in 85 până în 89, dacii au dus două războaie împotriva romanilor sub conducerea lui Duras si apoi Diurpaneus/Decebal. După două răsturnări de situaţii, romanii, sub conducerea lui Tettius Iullianus aveau un mic avantaj, dar vor fi nevoiţi să facă pace din cauza înfrângerii lui Domiţian de către Marcomani (trib germanic). Între timp, Decebal şi-a refăcut armata, iar Domiţian este forţat să accepte plata unui tribut anual dacilor. Astfel Roma a plătit timp de peste un deceniu tribut Daciei.Traian iniţiază o amplă campanie împotriva dacilor după ce devine imperator, o campanie cunoscută ca Războaiele Dacice, războaie ce vor necesita utilizarea unei treimi din efectivul întregii armate a Imperiului Roman. Rezultatul primei campanii (101-102) a fost atacul capitalei dace, Sarmizegetusa şi ocuparea unei părţi din ţară. Cel de-al doilea război dacic (105-106) s-a terminat cu înfrângerea lui Decebal şi sinuciderea acestuia, regatul său fiind cucerit şi transformat în provincia romană Dacia. După înfrângerea dacilor, Traian a organizat la Roma cea mai mare şi mai costisitoare festivitate, care a durat aproximativ 123 de zile, cantitatea de aur şi argint prădată din Dacia de către romani fiind apreciată de cronicarii antici ca fabuloasă. Zeci de mii de daci au fost duşi în sclavie la Roma, alte zeci de mii de daci au fugit din Dacia pentru a evita sclavia.
Detaliile războiului au fost relatate de Dio Cassius, dar cel mai bun comentariu este celebra Columnă a lui Traian construită în Roma.
Capitolul VII - Retragerea aureliană
S |
tăpânirea romană a provinciei era, însă, dificilă, unii istorici susţinând că în provincia Dacia romană nu a existat niciun an fără conflicte cu triburile vecine nesupuse Romei. Se spune că Hadrian, conştient de dificultatea menţinerii, s-a gândit la abandonarea provinciei, dar ceea ce l-a făcut să renunţe la acest gând a fost siguranţa coloniştilor romani din acea regiune.
Începand cu 234, o serie de evenimente slăbesc puterea Romei. Legiunile din Pannonia îşi proclamă propriul împărat, din 236 Maximinus Thrax (primul Împărat Roman de origine barbară) se află în razboaie continue cu Dacii Liberi ţi Sarmaţii, în cele din urmă fiind asasinat de propriile trupe, între 238–251 Goţii şi Carpii întreprind o campanie de raiduri devastatoare asupra provinciilor romane Dacia şi Moesia, asediind oraşe situate adânc în Balcani şi destabilizând Imperiul Roman - Decius e primul împărat roman care moare pe câmpul de luptă. În timpul lui Gallienus romanii pierd controlul în Dacia în faţa Goţilor şi a Carpilor, cu excepţia unor fortificaţii între râul Timiş şi Dunăre. Nu se cunosc detalii ale situaţiei în provincia Dacia, doar o declaraţie a lui Rufius Festus „în timpul împăratului Gallienus, Dacia a fost pierdută” şi oprirea subită a inscripţiilor şi monedelor romane din Dacia în anul 256 atestă dezintegrarea administraţiei romane în provincia Dacia.
Istoricul got Jordanes[5] în lucrarea sa din 551 Getica (De Origine Actibusque Getarum) îi descrie pe goţi ca fiind urmaşii geţilor lui Burebista şi Deceneus, lucru explicat de unii istorici prin apropierea fonetică a celor două cuvinte.
Confruntat cu situaţia gravă din provinciile Spania şi Galia, care se separaseră de Imperiul Roman şi îşi proclamaseră un Împărat Celt, şi cu devastarea provinciilor din Balcani de către Goţi, Carpi şi alţi Barbari, Aurelian (270-275) a retras administraţia şi restul trupelor din fosta provincie Dacia Traiana, şi a stabilit cetăţenii romani la sud de Dunăre, în Moesia, creând provincia Dacia Aureliană (Dacia Aureliani), divizată apoi în Dacia Ripensis, lângă Dunăre, cu capitala Ratiaria (acum Arcear în Bulgaria) şi Dacia Mediterranea, cu capitala Sardica (acum Sofia, capitala Bulgariei).
Astfel Dacia a fost prima provincie romană abandonată, şi poate primul pas către dezmembrarea Imperiului Roman.
După retragerea romană, teritoriile fostei provincii Dacia au făcut parte din regatul Vizigoţilor. În secolul IV, aceştia au fost alungaţi spre vestul Europei de invaziile hunilor europeni. În 332, împăratul Constantin iniţiază construcţia unui pod peste Dunăre care să lege Imperiul Roman de Răsărit de vechea Dacie, şi o campanie prin care şi-a atribuit titlul de Dacicus. Probabil una dintre ultimele menţionări în documente a termenului "dac" aparţine istoricului grec Zosimos[6], care în secolul V menţionează tribul numit de el „carpo-daci”, trib înfrânt de Imperiul Bizantin.
Capitolul VIII - Economia regatului dacic
ocietatea geto-dacă, ajunsă la o notabilă dezvoltare economică, socială, politică şi culturală în secolul I î.Hr. până secolul I d.Hr. îşi datoreşte înfloritoarea ei situaţie mai cu seamă celor două mari personalităţi politice care au contribuit, decisiv, prin politică lor internă şi externă, la afirmarea pe plan european a geto-dacilor : Burebista şi Decebal. Perioadă de apogeu în dezvoltarea societăţii geto-dacice a fost marcată de momentul întemeierii statului centralizat dac sub conducerea lui Burebista (82-44 î.Hr.) şi s-a încheiat odată cu sfîrşitul domniei lui Decebal (87-106 d.Hr.). În acest interval de timp geto-dacii s-au afirmat în plan economic, politic, militar şi religios. Societatea geto-dacică era împărţită în clase şi categorii sociale: tarabostes (nobilii) şi comates (oamenii liberi). Sclavii – atâţi câţi erau - deţineau un rol cu totul neînsemnat în economia geto-dacică. Principalele domenii economice care s-au afirmat în Dacia preromană au fost: agricultura, creşterea animalelor, meşteşugurile şi comerţul.
Una din componentele esenţiale ale economiei geto-dace era agricultura, cu ramurile ei de bază cultivarea cerealelor şi creşterea animalelor, precum şi celelalte ramuri auxiliare : viticultură, legumicultura, grădinăritul, albinăritul. Cercetările arheologice au scos la iveală un bogat inventar de unelte şi instrumente agricole folosite pentru pregătirea terenului arabil pentru însămânţat şi pentru lucrările de recoltat cereale. Este vorba despre brăzdar, cuţitul de plug din fier, seceri, coase, greble, sape, etc. toate din fier. Asemenea celorlalte ramuri tracice, şi geto-dacii erau mari producători de cereale (orz, secară, linte, bob şi multe varietăţi de grâu). Baza economică o formau agricultura şi creşterea vitelor. Descoperirile arheologice demonstrează că geto-dacii foloseau plugul cu brăzdar şi cuţit din fier, coase, seceri, sape, săpăligi, greble cu şase colţi. Daco-geţii cultivau intens viţă de vie. Practicau tot atât de intens apicultură şi pescuitul. Pe bogatele pajişti ale Daciei erau crescute cornutele mici şi mari, iar rasa de cai foarte iuţi ai geţilor era renumită atât în lumea greacă cât şi în cea romană. Turmele de oi şi cirezile de vite jucau un rol important în economia vieţii getice. Dacia era vestită şi prin bogăţiile ei naturale. Lemnul pădurilor era căutat de greci pentru construirea corăbiilor. Sarea, unica sursă din Balcani era în Dacia, era folosită de geto-daci în conservarea peştelui şi a cărnii, în argasirea pieilor dar şi că produs de schimb cu grecii şi, mai tîrziu, cu românii.
Meşteşugurile erau numeroase şi rezultau din prelucrarea materiilor prime, produselor agricole, animaliere, vegetale. În acest context, punerea în valoare a depozitelor metalifere, argint, aur, aramă, dar mai cu seamă a fierului, a cunoscut la geto-daci o sensibilă dezvoltare atestată de numerose vestigii. Era practicată şi prelucrarea metalelor preţioase, în special a argintului, în vederea confecţionării de unelte, podoabe, arme, piese de harnaşament şi obiecte metalice de uz casnic, gospodăresc. Pămîntul Daciei a fost bogat în minereuri (fier, aramă, argint şi aur). Datorită acestui fapt, metalurgia fierului s-a dezvoltat încă din jurul anului 800 i. Hr. Au existat numeroase ateliere de metalurgie care nu au fost depăşite decît de români. În atelierele geto-dacilor se confecţionau ustensilele de care aveau nevoie meşterii în prelucrarea fierului: nicovale, baroase, pile, cleşti şi ciocane de forjă. Erau produse unelte din fier necesare agriculturii (plugul cu brăzdar de fier, seceri, greble, coase). Pentru cei care exploatau şi prelucrau lemnul se produceau fierăstraie cu pânze late şi înguste, topoare, scoabe, cuie, burghie, zăvoare şi balamale pentru uşi. Armată geto-dacilor era înzestrată cu armele produse de meşteşugarii autohtoni. Aceştia fabricau lănci şi suliţe, săbii drepte şi curbate, pumnale, scuturi, vîrfuri de săgeţi. Din fier se confecţionau podoabe şi accesorii pentru îmbrăcăminte (catarame, paftale, nasturi, fibule, brăţări). Aurul şi argintul era folosit în confecţionarea bijuteriilor (coliere, brăţări, fibule, broşe, catarame). Ceramică geto-dacilor impresionează atît prin cantitate cît şi prin calitate. Meşterii daci au început să folosească roată olarului din prima jumătate a secolului V i. Hr. În perioadă de apogeu (sec. I î. Hr. - sec. I d. Hr.) ceramică geto-dacica cunoaşte şi unele influenţe elenistice, materializate în pictarea vaselor. Culorile folosite sînt roşu şi brun. Remarcabile că factură, elegante că formă sînt cănile, vasele cu două torţi, străchinile cu picior şi cele cu capac. Formă cea mai caracteristică a ceramicii geto-dacice este vestita „ceaşca dacică”.
Comerţul geto-dac s-a făcut mai ales cu lumea greacă şi romană. Astfel, se exportau produse rezultate din vânătoare şi pescuit, miere, ceară, grâu, lemn, sare, şi se importau ceramică fină, ulei de măsline, vin. Daco-geţii au stabilit relaţii comerciale cu lumea greacă şi apoi cu cea romană. Înfiinţarea oraşelor-cetăţi greceşti de pe litoralul Mării Negre a favorizat intensificarea schimburilor comerciale dintre autohtoni şi greci. Din lumea grecească se importau untdelemn şi vin, unelte şi arme, articole de podoabă şi obiecte de artă. Din Dacia se exportau grîne şi vite, sare şi miere, lemn şi piei. Schimburile comerciale au favorizat şi folosirea monedelor. Încă din sec. V î. Hr. apăruse în Dacia moneda grecească. Două secole mai tîrziu, daco-geţii bat monedă proprie, imitată după cea grecească. Emisiunile monetare ale geto-dacilor au durat aproape trei secole. Monedele emise erau din argint şi, foarte puţine, din aur. Alături de moneda autohtonă au circulat drahma grecească şi denarul roman.
BIBILIOGRAFIE
Branga, N., 1995, „Asociaţii de meşteşugari, bancheri şi negustori în Dacia romană”, Editura Universităţii, Sibiu, pp. 68-69
Dudău, O., 2006, „Circulaţia monetară în castrele de trupe auxiliare din provincia Dacia”, Editura Graphite, Timişoara, pp. 1-3
Gruia, C., noiembrie 2004, articolul ,,Cine au fost dacii”, Revista National Geographic România, Bucureşti, pp. 24-53
Popa, D., 2002, ,,Istoria antică a României. Epoca romană în Dacia şi Dobrogea secolele I-III d.Hr.”, Editura Alma Mater, Sibiu, pp. 86-127
Tatomirescu, I., 2008, articolul ,,Statul independent al Daciei/Dacoromâniei, 258-268/270, întemeiat de Regalian, strănepotul regelui-erou Decebal”, Revista Agero, Stuttgart
Resurse web
http://www.stiucum.com/economie/istoria-economiei/Viata-economica-in-dacia-prero11239.php ;
http://ro.wikipedia.org/wiki/Dacia ;
http://www.dacia.co.ro/am.html .
Fotografii utilizate
http://visitromanati.files.wordpress.com/2011/03/daci1.jpg ;
http://www.panoramio.com/photo/4819417 ;
http://www.agero-stuttgart.de/Sigle-Agero/Daco-R1.GIF (hartă) ;
http://files.myopera.com/Cameleonx80/blog/traian%20si%20decebal.jpg ;
http://www.enciclopedia-dacica.ro/dave/piatra_01.jpg ;
http://visitromanati.files.wordpress.com/2011/03/cucuteni_village.jpg ;
http://ro.wikipedia.org/wiki/Fi%C8%99ier:Roman_bust_of_a_Dacian_tarabostes,_Hermitage,_ St_Petersburg,_Russia_-_20070614.jpg ; http://blog.nouadreapta.org/wp-content/uploads/2010/11/utopia021.jpg ;
http://www.turistik.ro/italia/roma/roma-columna-lui-traian-0p44185 ;
http://4.bp.blogspot.com/_LSsif90JmI/TCJm3sL1CiI/AAAAAAAAAHk/owwknZXXoc0/
s1600/Podul+lui+Traian.jpg ;
http://ro.wikipedia.org/wiki/Fi%C8%99ier:Koson_coins.jpg ;
http://www.adevarul.ro/bbtcontent/clipping/ADVIMA20100504_0254/8.jpg .
[1] Strabo (în varianta greacă Strabon, însemnând în latină Saşiul) a fost un geograf grec, născut în 63 sau 60 î.Hr în Amaseia Pontica (astăzi Amasya) şi mort în 21 sau 26 d. Hr.;
[2] Zalmoxis (sau Salmoxis, Zamolxis, Samolxis) a fost divinitatea supremă aceptată de preoţimea şi aristocraţia din panteonul geto-dacic;
[3] Sidonius Appolinaris (n. noiembrie 430 – d. august 489) a fost un poet , diplomat şi episcop roman.
[4] Claudius Galenus din Pergam (n. 129 - d. 200 sau 216) a fost ultimul mare medic al antichităţii.
[5] Iordanes - istoric got romanizat, originar din Moesia (mijlocul secolului VI). A lăsat două lucrări cunoscute sub numele de "Romana" şi "Getica";
[6] Zosimos - (n. cca. 490 - d. cca. 510) a fost un istoric antic de origine greacă.
Articolul este preluat din proiectul unor studenţi ai Universităţii "Lucian Blaga" din Sibiu, Facultatea de Ştiinţe Economice.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu