De la primele ore ale dimineţii, ambasada Coreei de Nord e un furnicar. Însă, ca şi în cazul micilor vieţăţi, furnicarul nord-coreean dă impresia ordinii depline. Nimeni nu se grăbeşte, totul pare bine pus la punct, tineri cu feţe fără expresie intră şi ies din clădire, conducându-i pe cei care au venit să-şi exprime condoleanţele, cu sau fără coroane de flori.
Doi tineri nord-coreeni, îmbrăcaţi în costume subţiri, stau în stânga şi în dreapta porţii de la intrarea în ambasadă. Afară trebuie să fie vreo trei grade, aburi uşori ies încă din gurile trecătorilor. Iar ei stau acolo, în sacourilor lor subţiri, sub care se vede cămaşa şi o cravată în culoarea costumului. De fiecare dată când un oficial soseşte pentru a-şi exprima regretul pentru moartea lui Kim Jong-il, cei doi deschid larg poarta şi salută demn, fără plecăciuni şi surâsuri.
Kim Jong-il, dictatorul cu mână de fier
Unul dintre cei sosiţi, un asiatic ce reprezintă o altă ambasadă, judecând după maşina cu incripţia
"CD" (de la Corp Diplomatic) cu care a sosit, întinde mâna spre unul dintre tinerii de la poartă. Nord-coreeanul nu mişcă mâna. Oficialul crede că tânărul nu i-a observat gestul şi întinde mâna astfel încât să fie sigur că de această dată va fi observat. Însă, nimic. Tânărul şi firavul străjer al porţii dă apoi din cap, semn că refuză acest gest, îl consideră nepotrivit într-o astfel de zi. La cinci metri de el, e drapelul nord-coreean în bernă.
Ambasada, flancată de "monştri ai capitalismului"
Clădirea ce reprezintă statul comunist în ţara noastră are parte de vecini nedoriţi, cu siguranţă, de conducerea de la Phenian. Sunt sediile unor "monştri ai capitalismului", dacă ar fi să folosim terminologia nord-coreeană, care respinge orice formă de economie inspirată de modelul american. Sediul unei mari companii petroliere stă la dreapta, în timp ce clădirea unei companii de imobiliare a unui fost tenismen român se înalţă în partea stângă. Ultima, o clădire din sticlă şi cu schelet de metal, umbreşte austeră clădire a ambasadei.
Kim Jong-il a murit cu patru miliarde de dolari în conturi
Singura podoabă este stema Coreei de Nord, cu a sa stea roşie şi raze tot roşii strălucind deasupra unui peisaj de la barajul Supung, construit de japonezi pentru nord-coreeni în 1941. Este o construcţie uriaşă, de 853 de metri lungime şi 160 de metri înălţime, asemănătoare barajului de la Vidraru. În rest, clădirea cenuşie pare să fi acceptat cu greu apariţia termopanului şi a tâmplăriei PVC. Ramele albe ale geamurile contrastează evident şi inestetic cu cenuşiul clădirii. O mică grădina cu conifere completează peisajul, izolat de vecini şi lume de un gard negru.
Însă, mai există şi un alt element izolator, chiar cel mai important: răceala. Nu vorbim de boală, ci de atitudinea nord-coreenilor din ambasadă. Toţi se feresc să vorbească şi asta nu se întâmplă doar astăzi, când într-adevăr au un motiv să fie distanţi. Poştaşul care aduce mereu scrisori aici spune că nu-şi aminteşte să fi schimbat vreodată vreo vorbă cu cineva. În schimb, la chinezi - a căror ambasadă e la câţiva zeci de metri mai încolo, pe aceeaşi Şosea a Nordului din Capitală - a găsit mai multe zâmbete.
Sadoveanu şi-a întors spatele la Coreea de Nord
Peste drum de ambasada este parcul Herăstrău şi o intrare în el. La nici zece metri de intrare se află statuia lui Mihail Sadoveanu, cu faţa spre lac şi cu spatele la ambasadă. Îi putem spune întâmplare, dar, în 1956, scriitorul român era maestru de ceremonii la întâmpinarea dictatorului coreean Kim Ir Sen - "Marele Conducător", tatăl lui Kim Jong-il - pe aeroportul din Bucureşti.
În acel an, România avea deja ambasadă în Coreea de Nord, dar relaţiile aveau să devină mai apropiate abia odată cu venirea la putere a lui Nicolae Ceauşescu. Din 1975 până în 1984, Kim Ir Sen a vizitat România de trei ori, iar Ceauşescu a mers la Phenian de patru ori. Era o prietenie rezervată, limitată la banale declaraţii de apreciere reciprocă, dar asta era de ajuns pentru ca pentru vizitele lui Ceauşescu în Coreea de Nord să fie mobilizaţi zeci de mii, chiar sute de mii de oameni, îşi aminteşte, într-un interviu acordat Evenimentului Zilei în 2010, un fost diplomat român la Phenian, Isidor Urian.
Tot el explică şi răceala nord-coreenilor, amintindu-şi un episod de la o vizită a acestora la Bucureşti. "La noi, inclusiv Ceauşescu spunea bancuri împotriva regimului. De exemplu, la o masă cu fratele mai mic al lui Kim Ir Sen, care era membru al Biroului Politic din Coreea şi venise la tratament în România, au început să se spună bancuri. Şi Gogu Rădulescu, la îndemnul lui Ceauşescu, a început să zică poanta despre construirea socialismului în Elveţia: «O delegaţie de partid a mers în Elveţia să studieze dacă este posibilă construirea socialismului acolo. La întoarcere, au făcut un raport din care nu se prea înţelegea nimic, aşa că i-au chemat la partid să spună dacă este sau nu posibilă constuirea socialismului în Elveţia. La care ei au zis: «Este posibilă, dar ar fi păcat». După ce i-am tradus, coreeanul a replicat: «De ce-ar fi păcat?»", povestea Urian.
Coreea idilică din pozele avizierului
Avizierul din faţa ambasadei nu are niciun anunţ. În fond, cine ar emigra în Coreea de Nord, chiar dacă s-ar putea? Sunt însă fotografii din problematica ţară de la capătul lumii, în care contrastul dintre sărăcia locuitorilor şi luxul în care trăiesc membrii dinastiei Kim i-a şocat pe jurnalişti şi alţi vizitatori străini. Acest aspect, plus înarmarea continuă şi ameninţarea nucleară, i-au adus lui Kim Jong-Il emblema de "odiosul dictatorul", lipită pe fruntea liderului de la Phenian de Occident, desigur.
Însă fotografiile surprind cu totul altceva. Pe lângă imagini ale lui Kim Ir Sen şi Kim Jong il, sunt prezentate peisaje de vis. Îţi ia ochii o imagine de la o crescătorie de sturioni, peste care apune idilic Soarele. Descrierea imaginilor e în franceză. Nord-coreenii se feresc să folosească engleza, socotită o limbă a capitalismului.
Aşa se întâmplă şi la ambasada din Bucureşti. După vizitele unor oficiali din China, soseşte maşina ambasadei ruse la Bucureşti, recomandată de steguleţ alb-albastru-roşu de pe capotă. Consulul Coreei de Nord la Bucureşti iese să vorbească cu presa, văzând maşinile care aşteaptă afară. "Suntem în doliu. Până pe 27", spune el într-o română greoaie. Încearcă să adauge un început de zâmbet fiecărei propoziţii. Îmi spune ceva despre cartea de condoleanţe, în care trecătorii vor putea semna începând cu zilele următoare. Nu-mi poate spune însă unde va fi această carte. Se pare că undeva la poartă, pe trotuarul din faţa ambasadei. Îl întreb cine sunt tinerii care rezistă în frig, firavii străjeri ai porţilor. "Baieţii nostri. De aici, de la ambasada. Tineri veniţi în Romania, studenţi aici", încearcă el să mă lămurească.
Între 12 şi două este "pauză". Nu înţeleg ce înseamnă aceasta într-o zi de doliu. Cert este că, după două, va sosi şi "cineva de la PSD", spune consulul. Nu ştie cine.
"Nu engleză, în niciun caz engleză"
Cineva îi observă stângăcia de exprimare în română şi îi propune să vorbească în engleză. "Nu engleză. Niciun caz engleză", refuză el.
Nu putem intra în ambasada în care mirosul de crini fură din aerul celor de acolo. "Nuuuu se poate. Cum să intraţi?", întreabă retoric bărbatul. Un diplomat a adus o superbă coroană cu crini albi. Totuşi, cei mai mulţi au preferat să vină pur şi simplu, fără flori. Niciun cuvânt despre Kim Jong-un, succesorul lui Jong-il. "Păi ce ar putea să se schimbe? Rămâne la fel. Înarmarea merge mai departe", comentează situaţia un tânăr student la istorie, aflat la jogging în Herăstrău.
În rest, românilor puţin le pasă despre situaţia din Coreea de Nord. Cei mai mulţi nu ştiu nimic, alţii îi privesc pe membrii dinastiei Kim ca pe nişte vedete excentrice de la capătul lumii. "E ăla care stă în lux, nu? Sau, mă rog, stătea", spune zâmbind un tânăr cu cercei în urechi şi adidaşi roşii de skater. Un om de vreo 50 de ani, care tocmai lăsase un plic la ambasadă, e indignat de zâmbetul naiv şi, mai ales, de aerul satisfăcut al băiatului. Indignare i se citeşte pe faţă. Întrebat ce îl leagă de Coreea de Nord, răspunde doar atât: "Am legături cu Coreea de Nord. Şi acum ştiu că le e greu".
Doi tineri nord-coreeni, îmbrăcaţi în costume subţiri, stau în stânga şi în dreapta porţii de la intrarea în ambasadă. Afară trebuie să fie vreo trei grade, aburi uşori ies încă din gurile trecătorilor. Iar ei stau acolo, în sacourilor lor subţiri, sub care se vede cămaşa şi o cravată în culoarea costumului. De fiecare dată când un oficial soseşte pentru a-şi exprima regretul pentru moartea lui Kim Jong-il, cei doi deschid larg poarta şi salută demn, fără plecăciuni şi surâsuri.
Kim Jong-il, dictatorul cu mână de fier
Unul dintre cei sosiţi, un asiatic ce reprezintă o altă ambasadă, judecând după maşina cu incripţia
"CD" (de la Corp Diplomatic) cu care a sosit, întinde mâna spre unul dintre tinerii de la poartă. Nord-coreeanul nu mişcă mâna. Oficialul crede că tânărul nu i-a observat gestul şi întinde mâna astfel încât să fie sigur că de această dată va fi observat. Însă, nimic. Tânărul şi firavul străjer al porţii dă apoi din cap, semn că refuză acest gest, îl consideră nepotrivit într-o astfel de zi. La cinci metri de el, e drapelul nord-coreean în bernă.
Ambasada, flancată de "monştri ai capitalismului"
Clădirea ce reprezintă statul comunist în ţara noastră are parte de vecini nedoriţi, cu siguranţă, de conducerea de la Phenian. Sunt sediile unor "monştri ai capitalismului", dacă ar fi să folosim terminologia nord-coreeană, care respinge orice formă de economie inspirată de modelul american. Sediul unei mari companii petroliere stă la dreapta, în timp ce clădirea unei companii de imobiliare a unui fost tenismen român se înalţă în partea stângă. Ultima, o clădire din sticlă şi cu schelet de metal, umbreşte austeră clădire a ambasadei.
Kim Jong-il a murit cu patru miliarde de dolari în conturi
Singura podoabă este stema Coreei de Nord, cu a sa stea roşie şi raze tot roşii strălucind deasupra unui peisaj de la barajul Supung, construit de japonezi pentru nord-coreeni în 1941. Este o construcţie uriaşă, de 853 de metri lungime şi 160 de metri înălţime, asemănătoare barajului de la Vidraru. În rest, clădirea cenuşie pare să fi acceptat cu greu apariţia termopanului şi a tâmplăriei PVC. Ramele albe ale geamurile contrastează evident şi inestetic cu cenuşiul clădirii. O mică grădina cu conifere completează peisajul, izolat de vecini şi lume de un gard negru.
Însă, mai există şi un alt element izolator, chiar cel mai important: răceala. Nu vorbim de boală, ci de atitudinea nord-coreenilor din ambasadă. Toţi se feresc să vorbească şi asta nu se întâmplă doar astăzi, când într-adevăr au un motiv să fie distanţi. Poştaşul care aduce mereu scrisori aici spune că nu-şi aminteşte să fi schimbat vreodată vreo vorbă cu cineva. În schimb, la chinezi - a căror ambasadă e la câţiva zeci de metri mai încolo, pe aceeaşi Şosea a Nordului din Capitală - a găsit mai multe zâmbete.
Sadoveanu şi-a întors spatele la Coreea de Nord
Peste drum de ambasada este parcul Herăstrău şi o intrare în el. La nici zece metri de intrare se află statuia lui Mihail Sadoveanu, cu faţa spre lac şi cu spatele la ambasadă. Îi putem spune întâmplare, dar, în 1956, scriitorul român era maestru de ceremonii la întâmpinarea dictatorului coreean Kim Ir Sen - "Marele Conducător", tatăl lui Kim Jong-il - pe aeroportul din Bucureşti.
În acel an, România avea deja ambasadă în Coreea de Nord, dar relaţiile aveau să devină mai apropiate abia odată cu venirea la putere a lui Nicolae Ceauşescu. Din 1975 până în 1984, Kim Ir Sen a vizitat România de trei ori, iar Ceauşescu a mers la Phenian de patru ori. Era o prietenie rezervată, limitată la banale declaraţii de apreciere reciprocă, dar asta era de ajuns pentru ca pentru vizitele lui Ceauşescu în Coreea de Nord să fie mobilizaţi zeci de mii, chiar sute de mii de oameni, îşi aminteşte, într-un interviu acordat Evenimentului Zilei în 2010, un fost diplomat român la Phenian, Isidor Urian.
Tot el explică şi răceala nord-coreenilor, amintindu-şi un episod de la o vizită a acestora la Bucureşti. "La noi, inclusiv Ceauşescu spunea bancuri împotriva regimului. De exemplu, la o masă cu fratele mai mic al lui Kim Ir Sen, care era membru al Biroului Politic din Coreea şi venise la tratament în România, au început să se spună bancuri. Şi Gogu Rădulescu, la îndemnul lui Ceauşescu, a început să zică poanta despre construirea socialismului în Elveţia: «O delegaţie de partid a mers în Elveţia să studieze dacă este posibilă construirea socialismului acolo. La întoarcere, au făcut un raport din care nu se prea înţelegea nimic, aşa că i-au chemat la partid să spună dacă este sau nu posibilă constuirea socialismului în Elveţia. La care ei au zis: «Este posibilă, dar ar fi păcat». După ce i-am tradus, coreeanul a replicat: «De ce-ar fi păcat?»", povestea Urian.
Coreea idilică din pozele avizierului
Avizierul din faţa ambasadei nu are niciun anunţ. În fond, cine ar emigra în Coreea de Nord, chiar dacă s-ar putea? Sunt însă fotografii din problematica ţară de la capătul lumii, în care contrastul dintre sărăcia locuitorilor şi luxul în care trăiesc membrii dinastiei Kim i-a şocat pe jurnalişti şi alţi vizitatori străini. Acest aspect, plus înarmarea continuă şi ameninţarea nucleară, i-au adus lui Kim Jong-Il emblema de "odiosul dictatorul", lipită pe fruntea liderului de la Phenian de Occident, desigur.
Însă fotografiile surprind cu totul altceva. Pe lângă imagini ale lui Kim Ir Sen şi Kim Jong il, sunt prezentate peisaje de vis. Îţi ia ochii o imagine de la o crescătorie de sturioni, peste care apune idilic Soarele. Descrierea imaginilor e în franceză. Nord-coreenii se feresc să folosească engleza, socotită o limbă a capitalismului.
Aşa se întâmplă şi la ambasada din Bucureşti. După vizitele unor oficiali din China, soseşte maşina ambasadei ruse la Bucureşti, recomandată de steguleţ alb-albastru-roşu de pe capotă. Consulul Coreei de Nord la Bucureşti iese să vorbească cu presa, văzând maşinile care aşteaptă afară. "Suntem în doliu. Până pe 27", spune el într-o română greoaie. Încearcă să adauge un început de zâmbet fiecărei propoziţii. Îmi spune ceva despre cartea de condoleanţe, în care trecătorii vor putea semna începând cu zilele următoare. Nu-mi poate spune însă unde va fi această carte. Se pare că undeva la poartă, pe trotuarul din faţa ambasadei. Îl întreb cine sunt tinerii care rezistă în frig, firavii străjeri ai porţilor. "Baieţii nostri. De aici, de la ambasada. Tineri veniţi în Romania, studenţi aici", încearcă el să mă lămurească.
Între 12 şi două este "pauză". Nu înţeleg ce înseamnă aceasta într-o zi de doliu. Cert este că, după două, va sosi şi "cineva de la PSD", spune consulul. Nu ştie cine.
"Nu engleză, în niciun caz engleză"
Cineva îi observă stângăcia de exprimare în română şi îi propune să vorbească în engleză. "Nu engleză. Niciun caz engleză", refuză el.
Nu putem intra în ambasada în care mirosul de crini fură din aerul celor de acolo. "Nuuuu se poate. Cum să intraţi?", întreabă retoric bărbatul. Un diplomat a adus o superbă coroană cu crini albi. Totuşi, cei mai mulţi au preferat să vină pur şi simplu, fără flori. Niciun cuvânt despre Kim Jong-un, succesorul lui Jong-il. "Păi ce ar putea să se schimbe? Rămâne la fel. Înarmarea merge mai departe", comentează situaţia un tânăr student la istorie, aflat la jogging în Herăstrău.
În rest, românilor puţin le pasă despre situaţia din Coreea de Nord. Cei mai mulţi nu ştiu nimic, alţii îi privesc pe membrii dinastiei Kim ca pe nişte vedete excentrice de la capătul lumii. "E ăla care stă în lux, nu? Sau, mă rog, stătea", spune zâmbind un tânăr cu cercei în urechi şi adidaşi roşii de skater. Un om de vreo 50 de ani, care tocmai lăsase un plic la ambasadă, e indignat de zâmbetul naiv şi, mai ales, de aerul satisfăcut al băiatului. Indignare i se citeşte pe faţă. Întrebat ce îl leagă de Coreea de Nord, răspunde doar atât: "Am legături cu Coreea de Nord. Şi acum ştiu că le e greu".
Kim Jong-Il în sicriul de sticlă: primul document video de la ceremonia de rămas bun din Coreea de Nord
text: realitatea.net
foto: Dan Arsenie
video: Russia Today
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu